Alexandru Grumaz: Politica robinetului!

lansare-grumaz-gaudeamus-4878-300x199Autor: Alexandru Grumaz

În materie de energie, curentul nu circulă între europeni! Fiecare țară europeană are modul propriu de a produce energie. Germania mizează pe energiile verzi, Polonia investeşte în extracţia gazului de şist iar Marea Britanie anunţă construirea de noi centrale nucleare. Timpul ne va spune dacă energia eoliană şi solară vor oferi siguranţa aprovizionării şi locurile de muncă scontate în “economia verde” sau poate chiar dacă Polonia va scoate la mal alegerea sa mult contestată a gazului de şist. Toate trei sunt modele care permit o reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră. Care este reacția UE la aceste provocări? Comisia Europeană a reacţionat cu o singură propoziţie faţă de proiectul Marii Britanii de a construi noi centrale nucleare, decizie pe care Londra o consideră ca un mod de a răspunde pozitiv la lupta împotriva încălzirii globale: energia este o competenţă exclusivă a statelor membre. Este fără îndoială o frază înscrisă în tratatele europene. Statele europene sunt libere să-şi producă electricitatea din fisiunea nucleară, gaz şi cărbune sau din eoliene şi panouri solare. Politica energetică are de-a face, în fond, cu securitatea națională a fiecăruia dintre membrii uniunii. Ce dovadă mai bună decât atitudinea lui Vladimir Putin care se joacă tot timpul cu robinetul de la țeava de gaz? Europa nu mai este o sumă de insule energetice unde se produce energie ici și colo. Rețelele de energie sunt, în general, interconectate, gazele naturale şi electricitatea trec acum frontierele nestăvilite. Pe traseul Stuttgart-Paris, doar o cincime din energia electrică ia calea cea mai directă – restul face ocolişuri, inclusiv în ţările vecine. Cu alte cuvinte, reţeaua este deja europeană. Viziunea pur naţională a politicii energetice a rămas desuetă. Va avea oare Comisia Europeană curajul să-şi adapteze strategiile și politicile energetice? UE încearcă să definească noi obiective pentru a reduce emisiile de CO2, şi a-şi creşte partea de energii regenerabile până în 2030. Problema este de abordare la nivelul statele membre. UE alocă o parte din fondurile sale publice construcţiei de interconexiuni, de exemplu în ţările baltice, care sunt încă dependente de Rusia. În aceste condiții restrictive al UE China a câştigat o dispută comercială majoră cu UE referitoare la panourile solare. Acum Beijingul poate să exporte fără taxe vamale panouri solare produse în China. A fost suficient ca Beijing să ameninţe cu sancţiuni în semn de represalii ţintind industria auto germană şi vinurile din ţările latine pentru a face Bruxelles să bată în retragere. În timp ce folosirea cărbunelui pentru producerea energiei electrice a devenit demodată în SUA din cauza gazelor de şist ieftine, în Europa aceasta îşi revine rapid în detrimentul generării pe bază de gaze naturale. Uzinele europene cu ciclu combinat gaz (Centrale termoelectrice – CTE), paradoxal, sunt victime ale avântului gazului de şist în America de Nord. Nu numai că gazul este acum de patru ori mai ieftin în America decât în Europa, și pe deasupra, datorită acestei noi resurse, Statele Unite pot acum exporta cantităţi masive de cărbune. Acestea sunt folosite pentru alimentarea centralelor electrice din Europa la preţuri mult mai competitive decât gazul pentru CTE, obligate să-şi sisteze activităţile. O simplă hartă a liniilor de alimentare cu energie care pornesc din est și se opresc în vest ne va face să înțelegem care sunt presiunile politice la care pot fi supuse unele din țările europene care depind de gazul rusesc. Un sfert din energia Europei vine din teritoriile rusești. Dacă distribuim această cantitate de la vest la est, pe țări, vom constata că statele din Europa Centrală și de Est sunt cele care utilizează cantități importante din gazul rusesc. Gazul este la ora actuală mai important decât petrolul. Rusia este unul din producătorii importanți de petrol și gaz, cu depozite importante în Siberia dar cu tehnologie de foraj și extracție în general depășită. Modernizarea acestei industrii necesită eforturi finaciare considerabile dar și concesii pentru companiile petroliere din occident, concesii pe care Moscova nu dorește să le facă. Liniile de transport ale energiei rusești intră în Europa, în nord, prin Belarus, iar în sud prin Ucraina. Prin conducta Drujba petrolul curge din Rusia spre Polonia și Germania prin Belarus iar prin Ucraina petrolul se îndreaptă către Peninsula Balcanică și nordul Italiei alimentând centrul Europei. Politica robinetului, așa cum am denumit-o, se aplică numai în est, în fostele state ale Tratatului de la Varșovia, în vest gazul și petrolul sunt doar o problemă de cantități și de preț pe baril. Din punct de vedere al extracție de gaz Rusia este al doilea producător după SUA. Din acest gaz Europa cumpără un sfert iar din acest sfert 70% este consumat în Europa de est, Bulgaria, Belarusul, Țările Baltice, Ungaria, Cehia și Serbia care sunt dependente în proporții începând de la 80% la 100%  de energia rusească. Yamal-1 este conducta care alimentează cu gaz Polonia și Germania prin Belarus. Se discută acum  despre reluarea proiectului Yamal-2 început în 1991 și abandonat din lipsă de fonduri în 1996, proiect care ar urma să alimenteze Slovacia, Polonia și Ungaria, gazoductul fiind paralel cu primul dar cu ramificații în sud spre Bratislava și Budapesta. Polonia, care, în deceniul trecut a miliat pentru realizarea proiectului Yamal-Europa-2 în varianta sa iniţială şi s-a opus până la un punct proiectului North Stream, a reacţionat însă cu rezerve la planurile Rusiei. Ministrul trezoreriei, Mikolaj Budzanowski, responsabil de sectorul energie în guvernul polonez, a reaminit că Polonia construieşte la Marea Baltică un terminal de gaze lichefiate, intenţionează să-şi exploateze rezervele de gaze de şist şi consieră îndoielnic sensul acestui proiect, care – a spus el – va mări dependenţa Poloniei, de Rusia. În jocul geopolic rusesc avem și cele două piese importante gazoductele North Stream şi South Stream. Primul alimentează direct prin Marea Nordului Germania iar al doilea va alimenta Bulgaria, Serbia, Ungaria, Slovenia, Croația, Austria oprindu-se în Italia. Pentru Uniunea Europeană, South Stream înseamnă import de gaze pe altă rută, dar tot din Rusia. Se observă că toate gazoductele construite de Rusia sunt o prelungire a monopolului Gazprom pentru export, pe care nici Uniunea Europeană, nici concurenţa internă a Gazprom nu îl pot depăşi. În tot jocul realizării acestor proiecte de transport motivul invocat de Gazprom este lipsa de capacitate liberă. Nu trebuie uitat însă că South Stream nu va transporta cantităţi noi de gaze, ci pe cele care trec acum prin Ucraina și România. În aceste condiții în curând Ucraina și România vor fi scoase de pe rutele de alimentare cu gaz provenit din câmpurile gazefiere ale Rusiei. După renunțarea la proiectul Nabuco, noul gazoduct Trans-Adriatic Pipeline (TAP), cu originea în câmpurile de gaze de la Baku, în Azerbaijian, este o soluție pentru alimentarea cu gaz a Greciei și Italiei, dar și o nouă victorie a Moscovei împortiva țărilor din Balcani. Sunt gazele de șist o soluție? Nu știm. Europa nu are studiile necesare efectuate. Ce știm sigur este că Europa nu este America. Chiar presupunând că îndoielile legate de exploatarea lor ar fi risipite, şi că tehnologia utilizată, fracturare hidraulică, ar fi peste tot autorizată, gazele de şist nu ar provoca în Europa un şoc economic de aceeași amploare ca în Statele Unite. Rapiditatea şi amploarea dezvoltării producţiei de peste Atlantic nu vor putea nici ele să fie copiate în Europa. Condiţiile excepţionale existente în Statele Unite nu se reunesc: prezenţa unei industrii petroliere şi gaziere importante, a materialului de foraj abundent, a unei reţele de gazoducte, de mari spaţii goale, care le-a permis să foreze peste 200 000 de puţuri în câţiva ani. În Europa există în continuare multe prejudecăţi politice asociate acestor activităţi, în principal în rândul partidelor ecologiste şi de stânga, care se opun exploatării gazelor de şist. Franța, spre exemplu, unde gazele de şist au devenit obiectul tuturor fantasmelor ar avea rezerve de gaz (inclusiv cele de șist) şi de petrol considerabile: 3 870 de miliarde de metri cubi de gaz şi 4,7 miliarde de barili de petrol conform Agenției de Informare asupra Energiei a SUA (raportul se găsește pe  www.eia.gov/analysis/studies/worldshalegas/).  De asemenea, există zvonuri că gigantul rus în domeniul energetic Gazprom a demarat activităţi de lobby la Bruxelles împotriva gazelor de şist, dat fiind faptul că grupul rusesc consideră în mod evident gazele de şist din Polonia drept o ameninţare la adresa monopolului său în exploatarea gazelor pe continent. Strategia Gazprom de a atrage atenţia asupra riscului unor calamităţi naturale cauzate de exploatarea gazelor de şist găseşte teren propice în Occident, de obicei printre alegătorii tineri, cu o situaţie materială bună, din marile oraşe care sunt preocupaţi de protejarea mediului. Iar această situaţie conduce la amplificarea controverselor privind gazul de şist, dat fiind că această categorie de alegători este una în cazul căreia politicienii depun eforturi pentru satisfacerea gusturilor. Și atunci ce soluții avem pentru a evita o presiune politică venită din utilizarea gazului rusesc? Amenințarea pe termen lung pentru Moscova sunt terminalele de gazele lichefiate (LNG), care nu depind de infrastructura terestră pentru a fi alimentate, navele special dotate pot face acest lucru pe mare, sursele fiind diverse de la Orientul Mijlociu, nordul Africii sau America de Nord. Polonia și Lituania au început construcția unor astfel de terminale. Croția se pregătește să construiască un astfel de terminal la Marea Adriatică. Țările din Grupul de la Vișegrad construiesc interconectori cu astfel de terminale. Aici apare îngrijorarea Rusiei accetuată și de posibilitatea utilizării gazelor de șist exploatate în SUA care pot fi lichefiate și exportate la prețuri concurențiale în Europa. Ce face Comisia Europeană în acest timp? Comisia are în vedere introducerea celui de-al Treilea Pachet Energetic unde se precizează că o companie nu poate fi responsabilă pentru producție, transport și desfacere așa cum este Gazpromul actualmente. Rusia are nevoie de gaze nu numai pentru influență politică dar și pentru stabilitatea sa financiară, Europa fiind o piață importantă pe care nu dorește să o piardă. Și totuși politica Gazpromului se îndreptă cu tot mai mare acuitate către Asia, China devenind un jucător mai important decât Europa.  În 2011, după 60 de ani, SUA a revenit în cele din urmă la statutul de exportator net de produse petroliere. Boom-ul de energie americană nu aduce numai în echilibru balanţa comercială națională, un fenomen care nu a fost văzut de pe vremea Războiului Rece, dar este şi o sursă de tensiune cu Rusia, contribuind la recrearea tensiunii politice între cele două superputeri. Președintele Putin, conştient de această situaţie, nu are soluţie și asta explică revenirea la tensiunile Războiului Rece şi a propagandei anti-americane, probabil o încercare de ultim moment de a menţine puterea mai degrabă pe baze ideologice decât economice sau militare.